- ediția a II-a -
Vlad Moldovan
Kelp
Luna care nu a făcut nimic pentru mine
şi planta Kimi din care ies flori
într-o oarecare dimineaţă când nici mahmur
nici cu bucurii – ies flori şi se descurcă dincolo de ghiveci
am spus că o să le ud dar tu ai vrut să le arunci
în seara aia.
Ce nebunie – în bucătărie o fi intrat o pasăre
nu ştiu s-a zbătut
dar era plin de pene
apoi şi-a găsit o ieşire posibil că nimic.
Nu lăsa – lamela nu se subţie
filmele le uiţi
cărţile nu contează.
fotografii cu oameni care sar fuck
tu accepţi aşa una după alta
să îţi arăt cheile de la ap.
apoi ţi le dau
ia-o şi pe ultima –
şi închide repede poate veni cineva
şi cu ciocul să mă lovească în frunte.
hârtie igienică – sugativă –ciocul dacă
era murdar
o să se infecteze.
un bazin în living
un luminiş de varec
un lamantin doarme
nu aude de afară
dacă pisicile se fut sau
doar plânge un copil.
Pity Party
Acuma măcar
când îmi vine să plâng
o fac pe pat
o fac în baie
o fac bine şi la calculator.
şi ce dacă picioarele îmi iau foc?
e petrecerea lor
şi a mâinilor pe care le înmoi
în cadă.
omule eşti în spaţiu
şi o să fii şters cu una cu două.
(Tot caseta de video pe care o derulezi să prinzi scena
cu sex + dar la fast forward sare repede peste + e un sân acolo
Nu ştiu o mână caută să atingă dar a trecut overright
dai înapoi şi în faţă nu iese până când o să te trezeşti.)
Ţi-ai smucit părticica?
Spune de câte ori ai cântat
Chestii personale pe melodii cu versuri
Neinteligibile?
Scurtă viaţă
Mă bag sub pătură
mă las bătut
numai obiceiuri şi neştiinţă
şi neştiinţă şi obiceiuri.
Pe casa scării, după ce am
intrat
petale alungite prinse în pioneză
freamătă dar rămân la loc
mă plesnesc pe umeri
după care se trag înapoi
şi nu mai au de gând-
Câinii mei negri
se strâng apoi aleargă bezmetici
după un altul
şi el intră în grup şi se întorc
şi urmăresc pe cel din urmă
şi tot aşa între case
până se complică
pentru că ştiu să recunoască
un incendiu adânc din pădure.
eyesdown
azi nici o discuţie
azi raw war.
Dar mâine tu n-o să te înnăbuşi cu mine
te iau şi te pun
pe scări, intri în tunel
şi la ieşire mâna mea te apucă
de umăr apoi
vrei pe topogan dar te ţin până jos
picioarele nu ating nisipul
şi când ieşi pe stradă
primul soare, crede-mă-s sătul deja
de vară, se-ntinde agitaţia
în parc
să văd ce faci ● ai ceva copaci
vai de capu lor, copii care vor scorni
şi uită de bicicletă o lasă
lângă mine
apoi vine privirea cu care
un pic reinventare
un pic renunţare
fiecare poate înainta
şi întinde.
Tu m-ai învăţat şi eu văd
ce se termină.
dar fără teroare
e zid pe el plante nu le pot
numi
plante, dar fără teroare
There s still a jungle out there.
În baltă lentilă pe fund
dar fără teroare.
Unele lucruri
nu le voi înţelege
dar fără teroare.
Doina Ioanid
Ritmuri de îmblînzit aricioaica
Prea obosită, prea mioapă. Pînă şi numele îmi alunecă, scoică zdrobită, dincolo de piele, în adîncul meu, printre ţesuturile moi, printre organele pulsînd ca nişte sori speriaţi, acolo unde nimic din ce‑i afară nu mai răzbate.
***
Ţine-mă departe de toamna asta, ţine-mă departe de oameni, departe de cîmpurile cu coceni retezaţi! Ia-mă în braţe şi ţine-mă departe de mine, să nu mă pierd printre capetele hîde de bătrîne ivite brusc în lumina serii!
***
Ce mondenitate să fii visceral, ce lux nepermis! Viscerele nu sînt de pus în galantar. Acolo se adună mizeria, meschinăria, ura şi frica. Acolo e maşina de tocat a bunicii, cutia cu Pandora cu tot. Acolo doarme mama cu mulţimea ei de prietene diabetice, nevrotice şi betege înainte de vreme, cu mîinile tăiate-n borcane. Acolo totul e complicat şi foarte amestecat. Acolo trosnesc retortele, acolo se moare fără glorie. Acolo, acolo, nimeni nu minte. Acolo, în frigul umed, stăm cu toţii, cu chipul răsucit înăuntru, ca o mănuşă întoarsă pe dos.
***
Cu inima în mînă, am mers prin oraş, păşind pe prima zăpadă din anul ăsta. Şi inima mea, stropită cu vin şi oţet, continua să putrezească în ritmul celor 37 de ani, în timp ce coţofenele se adunau pe umărul toboşarului. Oasele singure nu mă puteau salva. Nici numele tău, Argentina, pămînt al făgăduinţei. Numai un cîine mare şi galben s-a îndurat de mine, a venit spăşit şi mi-a mîncat inima, fără grabă. Apoi a plecat, s-a îndepărtat spre orizont ca o imensă floarea-soarelui.
RALUCA CIOCHINĂ
————————
când visez că Ştrumfi vorbeşte
mama vrea să-i pun mâna la gură
să nu știe nimeni
ce se întâmplă la noi acasă
că e rușine
——————————————–
în casa mamei
unde tata mă cere de nevastă în fiecare zi
eu m-ascund în spatele mesei
și mă-ntreb zilnic ce faci?
——————–
tataia ar vrea să-mi intre în cap şi să rămână acolo
din dormitorul lui
îmi spune povestea aşa cum ar trebui s-o știu,
stă pe marginea patului cu capul plecat
iar eu
tot ce-aș vrea e să-mi pun genunchii jur-împrejurul piciorului mesei
şi să mă iubesc în linişte
în spatele mesei în întuneric
cine mă ştie cine mă recunoaşte
CLAUDIU KOMARTIN
Cartea sinucigaşilor
Învaţă-mă să fug din capul meu
să străbat drumul de la pat la fereastră
în mai puţin de o noapte
şi înapoi, cu braţele-nvineţite,
cu creierul stors ca o rufă
mi-au crescut gheare, copite
învaţă-mă să umblu din nou
pe două picioare
fără să mă împiedic tot timpul
pentru că nopţile sunt scârbite
de dragostea mea primitivă
spune-mi că-ţi pasă
şi
învaţă-mă să-mi fac rău
fără ca nimeni să nu aibă de suferit
loveşte-mă sau strânge-mă-n braţe
acum
când
cad
cu pumnii strânşi
strânşi
strânşi
ca două stele pe moarte
Vreau să te cred când spui
că va veni cineva
cu un zâmbet perfect
şi cu gesturi definitive
o insectă cu suflet de doică
să mă ducă spre ziua de mâine
cum duci un cal dărâmat de tristeţe
seara către abator
:
Iar moartea: o fetiţă
ascunsă sub un clopot de plumb.
Gata cu strategiile
Pe-acela din mine care vrea să se arunce,
îl voi lăsa să se-arunce.
S-a aruncat.
Pe cel care vrea să se-nece,
îl voi împinge chiar eu în apă. Ca un pietroi
o să se ducă la fund.
Acela ce vrea să-şi vânture venele,
să o facă. Eu nu mai am vene,
să le găsească el cum o şti.
Pe cel care caută pastilele, răvăşit şi ridicol
şi în genunchi, i le voi pune în palmă şi
îl voi şterge la gură cu drag.
Celui care s-ar atârna de o grindă,
îi dau fularul meu. Iarna-i departe,
iarna n-o să mai vină.
Vântul s-a înteţit, păsări se lovesc
de ferestre,
de pian.
Gata cu strategiile:
celui ce vrea să-şi facă ţăndări capul,
îi las capul meu – şi mă duc.
Alexandru Văsieş
***
un copil rămâne un copil oricât de
mult i-ai alungi membrele
oricât de mult l-ai tortura cu jucăriile
şi prostiile adulţilor
poţi să-l tragi cât vrei de păr
să-l mângâi pe spate să te joci
cu degetele murdar
în palmele lui
şi să-i zâmbeşti rece şi rar
niciodată nu se va căţăra cineva
în părul meu
niciodată nu voi fi mai gol
şi mai provocator decât acum
cu pielea mea prea scurtă pe care o tot întind
să-mi ascundă cactuşii care-mi apar primăvara în palme
şi îmi cresc în gură
când voi fi mare
vreau să fiu pescar pe un lac
de nuferi negri
sau pe o mare de petrol
de unde voi scoate
din când în când
câte o captură rară
un peşte viu
cu perfuzii
acum
pot să mă spăl
puricii se plimbă pe mine
şi vor să muşte cât mai adânc
eu sunt iritat tot pe gât
miros a cauciuc şi a teamă
dar puricii se plimbă pe mine
le aud marşul şi comandantul cu o voce încărcată de
atâta supt
ce curaj au tocmai acum
să creadă că mai găsesc ceva pe mine în mine
spălatul pe mâini e excursia mea într-o lume veche
de care nu mă mai satur
mă eliberează de toate atingerile pe care
le-am cunoscut +
dansurile lascive care mi s-au întipărit
în palme ca amprentele
unui psihopat
care omoară doar femei cu picioare puternice.
***
suntem răi cu tine
suntem toţi răi cu tine şi vrem
să plângi vrem să oftezi până nu vei mai avea voce
eşti jucăria noastră şi
te lovim
vrem să plângi pentru toată lumea
cui îi mai pasă
că te vei prăbuşi curând?
poţi să urli cât vrei
de aici auzim doar râsete şi chiuituri
pentru că suntem lilieci
şi stăm ca liliecii
în momente ca astea
sângele curge greu
sângele aproape nu mai e sânge
sângele se preface în antigel
în zilele noastre cele mai bune
te vom lăsa să mai simţi ce este căldura de om
doar cât să te umfli şi să speri
apoi vom fugi fără să ştii care încotro.
vom ieşi doar noaptea din colţurile noastre
mai reci decât nişte oseminte putrede
ne-ai minţit
tocmai
tu.
GABRIEL DALIŞ
lampa
: să-mi dărâm casa,
să sugrum animalele în ogradă
cu palmele.
să mint o femeie până mă va iubi mult
să o leg de un zid
să-i tai cu o foarfecă părul
să-i omor lişiţele cu o lopată
să-i bat obrazul cu scuipat
rece.
apoi să mă așez
pe jos
cum se așază și praful pe o lampă
aprinsă.
autoportret
: sunt tot mai orb când e vorba de oameni.
văd numai ferestre vechi prăbușindu-se
din pereți
pe străzi înguste
pline de ceilalți oameni.
par un înviat
trezit pe o streașină.
m-am închegat în mine
ca sângele sub o căzătură,
dorm într-un pat înfricoșător și adânc
și niciun vis şi nicio parte trează.
îmi place să mă ascund
și îmi place să caut
sunt ca un câine mare și alb
abia găsit.
poemele câinilor despre oameni
: din teamă n-am venit pe pajişte
copiii se sărutau până la oase ca oamenii mari.
am stat sub un geam mai mult de trei ore
lângă lesa lui shamrock eu am găsit
poemele câinilor despre oameni.
RADU VANCU
Iubitul tău mortul
Ce-ţi spune unul din morţii tăi
cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,
când te lasă inima să-l visezi:
„Nu te speria, e teribil de simplu,
tot ce ţi s-a spus în cei şapte ani
de acasă e adevărat:
oamenii există şi sunt buni.
Sufletele există bine mersi,
culcuşite în straturile cărnii
ca recidivistele în paturi supraetajate,
tandre şi caline homicide.
Iar de răspuns ţi se va răspunde
răspicat, exact când spui „înger
îngerelul meu ce mi te-a dat” aerul
se va crâmpoţi, smuls
de peste lucruri ca ambalajul lucios
de pe un cadou demult promis,
şi dinăuntrul aerului va sări,
cu mişcări profesionale de stripperiţă
ţâşnind din tort, îngerelul.
Cât o să-l priveşti gură cască, se va duce
hopa suuus, după care va coborî
ca un deltaplanist spre tine. Atâta doar
că mai mereu, ca din nebăgare de seamă,
îngerelul aterizează într-o legiune de porci
şi al naibii parc-ar fi de mercur,
aşa intră şi se întinde prin corpurile porceşti.
N-apuci să te minunezi mult, o mână
nevăzută îţi arde golăneşte doi dupaci
după ureche, te întinde pe spate,
cu un scalpel nevăzut îţi deschide
cuşca pieptului, duce apoi
degetele nevăzute pline de sânge
între buzele nevăzute pline de sânge
şi şuieră cu schepsis de porcar.
Iar porcii se apropie cumva tandru
de tine, îşi aliniază râtul
pe laturile trocuţei de coaste
şi, fericiţi de lături proaspete,
clefăie sângele, hăpăie inima.
Abia atunci, culcat pe spate,
vezi panoramaţi pe cer, buluciţi ca porcii,
turme de îngerei cu boticurile roşii-roşii,
numai incisivi, canini şi molari, râzând la tine.
Cum ziceam, să nu te sperii: aşa începe
răspunsul, şi toţi îl merităm.
E teribil de simplu, îngerelul râzând de după slănini
o să-ţi explice cu vremea totul”.
Soare de noiembrie
Ce-ţi spune unul din morţii tăi
cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,
când te lasă inima să-l visezi:
„Dragule, în ziua aia când soarele de noiembrie
era călduţ ca un cadavru proaspăt
şi eu îţi muream în braţe
nu-mi închipuiam că aici,
unde totu-i înfricoşător de bine,
e un aer tare ca votca, îţi taie genunchii
şi-ţi râcâie stomacul, încât te aştept
cu fiecare zi tot mai zdrenţuit,
mai matolit, mai lihnit.
Tu nu te grăbi, vezi-ţi de trăitul tău,
eu o duc aici pe picioare
până o să vii tu –
ca ciorba acră după beţia dulce,
ca iaurtul peste ficatul cu steatoză,
ca glucoza în venele macerate.
Chiar dacă aerul de aici mă face cirotic,
nu te grăbi, de aici n-am unde să mai mor.
Cred. Aşa că trăieşte-ţi fericirea,
o să te mănânc din ochi când o să vii,
n-o să-mi ajungi nici pe o măsea, ce-i drept,
însă o să mă ţii, ca atunci, în braţe
sub soarele călduţ de aici,
şi poate că de data asta o să-mi revin,
îmbrăţişarea ta de mort proaspăt
o să-mi pătrundă ca o injecţie cu adrenalină
în inimă. Fii deci viu, fii fericit de viaţa ta vie,
oricât de ridicolă-i chestia asta.”
Aici te trezeşti cu obrajii arzând şi creierul
aburind în crăticioara craniului ca un cartof fierbinte,
fiert îndelung pentru o masă săracă.
Burtă de cal
Ce-i spui unuia din morţii tăi cei mai dragi,
cel mai iubit dintre morţi,
când te lasă inima să-l visezi:
„Va veni o vreme când mă va înduioşa
capriciul de a fi fost viu. Când mă va amuza
naivitatea de a refuza sfoara de rafie
pe care tu n-ai refuzat-o. Când voi înţelege
că am trăit totul închis într-un cadavru.
Ca o muscă de hoit intrând tot mai adânc
într-o burtă de cal. Afundându-se voluptuos
în intestinele cangrenate. Săpând metodic
în carnea râncedă. Simţindu-şi ochii faţetaţi
scăldaţi în lacrimi de o puritate toxică
de fiecare dată când o larvă eclozează
şi-ncepe să-şi croiască drum prin masa organică.
Va veni moartea şi va avea ochii unei muşte –
scăldaţi în lacrimi vor fi şi ochii mei,
amintindu-şi nostalgici sfoara de rafie
şi intestinele şi larva. Până şi aerul care-ţi ieşea
din plămânii tabagici şi-ncercam să ţi-l suflu
înapoi în piept mi-l voi aminti dulce.
Şi voi plânge atunci încetişor,
cum te aud pe tine plângând uneori
noaptea târziu, când zumzetul încetează.”
Iar mortul va surâde înlăcrimat,
învelit în viziunea ta
ca-ntr-o burtă de iapă.
Octavian Soviany
Aproape de Mayerling
1
Suntem aproape de mayerling.
Fetiţa adună
conuri de pin şi
priveşte cu teamă
la sperietoarea de păsări.
Aici a descălecat kaiserul şi
i-a cerut lui trude cea grasă
un pahar cu vin roşu.
Dincolo era şura lui lothar
unde oamenii au găsit într-o dimineaţă
o fată necunoscută
pe jumătate mâncată de urşi.
2
Luna şi nuferii
sunt la fel.
Camerele conacului
păstrează ecoul
unei
limbi aspre
(poate germana).
La fel era şi in noaptea
când şcolarul cel palid
s-a întors pe jos
de la cernăuţi
şi s-a culcat
obosit lângă lac.
Da, pe vremea aceea
se abuza de metafore.
În pieptul lui sociu
frica de moarte
se zbate
ca o vrabie mică şi
cenuşie.
Tocmai s-a lăsat seara.
Tocmai am băut în
memoria diligenţelor
şi suntem toţi trei
mai bătrâni cu o sută de ani.
4
Fac dragoste
şi pe urmă
stau în
capul oaselor şi
vorbesc.
Ca doi peoni cu
picioarele murdare de praf
care aşteaptă
intr-o gară uitată de lume din mexic
trenul de vera cruz.
Ca doi deportaţi
care beau ceai
într-o izbă siberiană
sub fotografia îngălbenită a
ţarului.
5
Puţin înainte
de ora închiderii,
când tace orchestra şi se aude
doar vocea (puţin
raguşită) a
unui bărbat
povestind
cum a murit janis joplin
şi de ce
era nefericită
piaf.
8
Sorb de pe
tâmplele tale
câteva picături de
apă sărată. Îţi strâng
corpul umed în braţe
ca pe un peşte
mare şi alb. Astăzi
ai înotat atât de departe
încât mi-a fost frică
să nu te rănească la degete
linia orizontului.
Miruna Vlada
Starea de (diz) grazie.
1.
Totul învăluit într-un abur auriu.
Dimineaţa aceea de duminică
în care cafeaua rămîne neatinsă
în cele două ceşti albe de pe masă
nemişcate.
Şi doar draperiile sunt pe jumătate trase.
Doar două culori care ne traversează lent
trupurile goale.
Albuş şi gălbenuş
proaspăt ieşite din coajă.
Dacă pipăi cu grijă cearşaful mototolit
vezi cum fiecare sunet pe care îl scoatem
se loveşte uşor de pereţi
şi coboară apoi încet
ca o pulbere aurie
înapoi în epidermă.
2.
Sunt o casă îmbrăcată în iederă
Toate fisurile sunt acoperite
din afară se simte doar răcoare şi verde.
O intimitate vegetală în care ne ascundem.
Doar crăpături în lumină se mai văd prin adierile de răcoare
Infirmităţile frumos decorate
Doar spaţiile unde aerul trece lent prin pânzele de păianjen
O casă îmbrăcată în iederă roşie
Sufocată.
3.
În fiecare seară când trec pe stradă
le văd dormitorul.
Singura cameră luminată
într-o vilă imensă.
Privesc locul acela incandescent
legat de jur împrejur cu un şnur portocaliu
ce porneşte direct din podea.
Singura cameră luminată a casei.
Unde patul ţine loc de fereastră
Văd cum se mută acolo pe rând
furculiţele cuţitele
cada chiuveta râşniţa de cafea
paharul pentru ou fiert
covorul din hol
priza din camera copilului.
Toate se mută pe rând în patul din dormitor
Ei doi nu mai au loc
Ei doi pleacă
Şi respiraţiile lor de dragoste obosită sunt două etajere
strâmbe
pe peretele luminat din dormitor.
RODICA BARNA
Duminica, passo doble, restart
După ce intru în scara blocului şi încep să urc,
dau de ficusul care locuieşte într-un ghiveci
la fereastră. Verific starea de sănătate, văd că e viu
după ce băieţii care fumează noaptea marijuana
i-au ars o frunză încet, cu bricheta.
Am crezut atunci că nu va mai voi să trăiască
că se va usca sine die.
Mai urc, mă tem uneori să nu se lipească de mâna mea
vreo omidă, care urcă şi ea pe balustradă.
Intru în casă şi scot pelerina udă.
Dau drumul la televizor şi văd cum pe pista de alergări
o femeie musulmană fuge îmbrăcată din cap până-n tălpi,
cu fruntea acoperită, până spre bărbie; pare bandajată,
ruşinată de corpul ei, alături de celelalte atlete
care îşi acoperă doar părţile considerate a fi ruşinoase.
Oare cum evoluau goi atleţii greci, mă întreb şi
trec la bucătărie să îmi fac o cafea, iar pe uşa de la balcon
intră o porumbiţă curioasă care caută ceva de ciugulit.
Dă să treacă de mine, încerc să o alung în lumea ei,
dar ea nu şi nu, mă ocoleşte, intră în cameră, verifică parchetul,
e mirată de şerveţelul care e aşa de uşor,
se întoarce, dă de două ori cu ciocul în uşa frigiderului,
n-a mai văzut aşa ceva, înţeleg; circulă pe jos ca o regină
în regatul ei.
O întreb dacă ştie locul şi ea mi se uită drept în ochi.
Remix în piele de crocodil
Fetele de la înrămări îmi fac o invitaţie, mă cheamă la masă,
în spatele ghişeului, au ouă roşii, drob, friptură, cozonac şi şampanie,
Eu le dau în schimb să îşi scaneze fotografia lui Nicolae Steinhardt,
în ultimul lui discurs public, ţine pumnul ridicat, e concentrat,
vorbeşte despre PROSTIE, e viu ca mine şi ca tine,
fotografia alb-negru e un pic îngălbenită, imaginea lui e plină de viaţă,
trupul lui care se micise purta un suflet de trei ori mai mare,
sufletul lui nu avea deloc coajă, dacă stăteai la doi metri distanţă
simţeai că îl înghesui, deşi nu ştiai bine până unde ţine;
pun fotografia la loc în geanta din piele de crocodil făcută în Camerun,
pe care am promis că i-o las moştenire lui Sandu dacă mor mai repede decât el.
Are un compartiment pentru manuscrise, unul pentru ţigări, pentru stilou, pentru bani,
fetele vin să pipăie protuberanţele, pielea care înspăimântă, chiar fără animal înăuntru.
Ies şi mă gândesc la oul „de aur” pe care l-am curăţat şi l-am mâncat.
Mă duc aproape să văd primul „Dacia Duster” adus în oraş.
Cei de la reprezentanţă nu lasă încă pe nimeni să se apropie.
Mă uit prin sticla geamului, apoi îmi scot rujul şi mi-l plimb pe buze
uitându-mă în geam ca într-o oglindă. Văd undeva în spatele meu
rondoul cu gazon unde Pia aleargă cele o sută treizeci de kilograme ale ei,
înalţă un zmeu primit din America,
iar Victor, care îi ajunge până spre genunchi la cei nici trei ani pe care îi are,
aleargă după ea înainte şi înapoi:
„Pia, Pia, dă-mi şi mie te rog să ţin zmeul de sfoară” – spune el
cu o lacrimă în colţul ochiului, „lasă-mă şi pe mine, te rog”,
„tu eşti mic, aici trebuie putere”, îi spune bunica ţinând întinsă coarda
şi privind prin lentila ochelarilor de soare
cum zmeul se arcuieşte în vânt.
Lista de nume
În faţa magazinului de bijuterii, mai la dreapta
se afla aşezat chioşcul de forma burţii unei gravide,
unde o tanti care stă mereu în picioare vinde plăcinte calde
umplute cu câte ceva, după sezon, după timp, după timpuri.
În dreapta, e un magazin second-hand de unde poţi adopta haine
cu tot cu povestea vechiului posesor. Preţuri mici, poveşti mari.
După ce cumpăr două plăcinte, trec să-i dau una de post
călugărului cerşetor care stă pe un scăunel, cu o hârtie agăţată de gât.
Scrie că adună bani pentru mănăstire.
Vis a vis de călugăr, bijuteriile din aur stau într-o vitrină diferită
faţă de cele din argint.
Îi dau plăcinta şi mă întreabă dacă să mă treacă pe lista donatorilor,
cu preţul pe care l-am dat pentru gustoasa plăcintă cu mac,
spun că nu pot să donez mănăstirii o plăcintă chiar dacă este de post,
că să o mănânce sănătos, fără să mă scrie pe listă;
îmi aţintesc privirea pe colierele de aur alb şi îmi amintesc
cum seara, la închiderea magazinului gâturile pe care sunt agitate
rămân golaşe într-o lumină albăstruie ce seamănă cu lumina de veghe.
Mănânc în timp ce merg şi scriu în gând lista cu numele interzise:
Elvis, Tuberon, Dormidon, Azazel şi nou adăugatul Michael,
care, se pare, e fără noroc.
Până când se va numi şi el cumva, bebe dă cu piciorul;
a fost surprins şi fotografiat ducând mâna la nas.
Trebuie să scriu numele astea şi pe hârtie, să le şi văd
nu cumva să mă împiedic de ele când va fi ziua botezului,
nu cumva să rămână fără nume deloc,
nu cumva să se creadă că el, înainte de a se naşte
n-a vrut să se numească cumva.
Ana Dragu
oamenii viitorului
noi suntem oamenii viitorului.
cu cît mai mult am să tac
cu atît vom fi mai legaţi
cu atît dragostea
mai puternică.
un trib închis
fără adepţi
un trib ce trăieşte în paturi pe un mal înverzit
noi suntem oamenii viitorului.
avem claviculele rupte
şi nu ne plîngem de nici o durere
mîncăm puţin
unii din alţii
cît să nu ne pierdem conştiinţa întemeietoare.
am venit să întemeiem o religie
şi vom muri odată cu religia noastră
coborîtă din toate paturile,
umblînd pe picioarele ei.
siguranţă
pe tine te-aş alege,
prietenul meu cu trei capete şi şase mâini
pe tine şi sfârşitul în ultima cameră pentru morfinomani
întinşi într-un colţ
pe o saltea fără arcuri
carnea se va desprinde brusc de pe oase
sângele se va contopi cu aerul
toate cafelele se vor întări
şi vîntul
urlînd ca optzeci de leproşi
va împrăştia pulberea albă a amărăciunii
cu toate astea pe tine te-aş alege
să mergem acolo
unde soarele nu străluceşte şi totuşi
nimănui nu-i pare rău după lumina lui
febră
am febră. am febră pentru că nu mai am nici un vis.
şi în lumina asta
văd frumuseţea hidoasă a tuturor plantelor silite vreodată să crească
pe întuneric.
doar mă gîndesc la tine şi mă dor mîinile pînă la umeri
asta le îndepărtează de trup
împiedicîndu-le să mă îmbrăţişeze
în locul umerilor
am două gropi în care plouă.
de cîte ori îţi vorbesc, afară fulgeră.
///
nici nu mai pot să-i spun vis
după ce am văzut-o întrupîndu-se stăruitor şi scrîşnit
aidoma mestecatului, măcinatului, pe care îl fac manechinele
devorîndu-se într-o debara
în cea mai cumplită linişte
dragostea noastră perfectă trece din noapte în noapte
nici regrete. nici moarte
doar febra asta miraculoasă
în care raţiunea dă greş
pentru că e un instrument prea precis.
MARIUS CHIVU
două anotimpuri au trecut de cînd întîrziem în infern
ai plecat în ziua cînd a venit iarna
a nins chiar în acea noapte
şi zăpada s-a luat a nins din nou şi zăpada
s-a luat de alte cîteva ori…
a trecut Sf. Nicolae apoi şi Crăciunul
lumea a asaltat mall-urile s-a îmbulzit în pieţe
ducînd pe umeri brazi betele şi portocale în buzunare
de revelion oamenii a ieşit pe străzi
te-am purtat pe braţe pînă la geam
să-ţi atragem atenţia cu artificiile de pe cer
de Bobotează ne-am amintit de bunicul
apoi am sărbătorit ziua ta
în timp ce asistenta schimba perfuziile în salon
ne-am bărbierit ne-am pus cămăşi noi
te-am sărutat pe rînd şi mai mult decît de obicei
te-am mîngîiat în tăcere şi în absenţă
de valentine`s day mi-a fost teamă să nu primesc cumva vreun sms
în martie ţi-am adus flori şi bomboane de
ciocolată pe care le-am mîncat tot noi
de Bunavestire, de Paşte, de Înălţarea Domnului
am sperat cu îngăduinţă
încurajaţi fără voie de nesfîrşitele poveşti cu miracole
ale celorlalţi
Sînzienele au trecut şi ele pe lîngă noi
rezemaţi în continuare de paturile albe de fier…
aerul intrat pe fereastră miroase acum a pămînt
a crescut iarba
la fel şi părul tău acoperind creştetul capului
ca pe nişte tranşee părăsite
două anotimpuri au trecut de cînd tot ocolim viaţa
dar privirea şi gura ta sînt acum unde trebuie
chiar zîmbeşti
şi uneori îţi aminteşti cine sîntem
f frumos. in spatele poetilor sa ramana totusi poemele.
Pingback: orice absenţă miroase puţin a toamnă « MIRUNA VLADA. dincolo de extrauterinitate
Frumoase toate! felicitari!